Miroase a toamnă și a fum, a pământ ud și ceață groasă. Miroase a frunze putregăite si pădure somnoroasă. Cad crengi pe râurile seci si se tot duc pe albie căutând liman. Astăzi a mirosit a străzi pregătite de îngheț, a geamuri așteptând potopul. Astăzi tot nucleul a mirosit a frică si consemnare.

Oare de ce am crezut mereu că toamna este cea mai tristă dintre anotimpuri?Și de ce am început să o văd din ce în ce mai frumoasă? Pare că zeul și-ar fi păstrat puterile pentru momentul de glorie din octombrie când întreaga natură arde tăcut. Toamna a fost mereu nucleul anului, focul învins dinaintea hibernării.

Astăzi, după mult timp, am încercat să scriu, să compun. Am încercat să mai dau o dată frâu liber acelei minți bolnave însetată de o dorință contagioasă. Mi-am căutat idei, mi-am căutat inspirație. Dar ce puteam găsi într-o cameră goală de viață? Între patru pereți încăpățânați de a sta drepți,de gardă pentru o nebună?

Am tras draperia cu o sete disperată după idei. Le căutam, le imploram sa apară. Am scotocit străzile cu privirea…doar chipuri de lut adunate în haită. “Trist.”

Aerul rarefiat era savurat de rătacitori, poeții simboliști tolăniti pe băncile parcului. Oamenii grăbiti se amestecau cu cei plictisiți, iar frunzele completau peisajul monoton căzând în contratimp. Măzgălesc ceva pe foaia mototolită de pe masă fără să-mi privesc scrisul. Am timp să-l analizez o mie de ani de acum în colo. Astăzi sunt pe post de lunetist: urmăresc victimele creației. Dar tot ce văd e doar o adunătură de creaturi banale,nimic palpitant. Apuc draperia cu o resemnare sfâșietoare pregătita să mă dau batută. Dar ochiul meu a prins o secvență, o scânteie printre non culori.

La un colț de trotuar, o batrânică încerca fără reușită să treacă strada. Soferii sunt mult prea grăbiți și morocănoși să îi dea atenție. Demarează ca nebunii. Dar se pare că o singură mașină oprește în mijlocul drumului fără să îi pese de clanxoanele disperate ce îi turuiau în spate. Șoferul automobilului oprit pornește avariile, se dă jos din mașină și o ajută pe batrână să treacă strada.

Am savurat clipa până la sfârșit. Uimirea bătrânei, mulțumirea de pe chipul șoferului și bucuria unei perechi de ochi ce erau martorii unei scene memorabile, ce demonstrau că omenirea mai are totuși o șansă.

Ideea nu are un început. Niciodată nu moare,niciodată nu se naște.Ea e eternă, nemuritoare, haină, neșlefuită. Stă ascunsă printre banalități și își arată colții când o înfrunți. Vă întrebați ce am măzgălit pe bucata de foaie mototolită? Am scris o întrebare : “Oare mai avem o șansă?”

Mi-am răspuns zâmbind. Vă las și pe voi să faceți același lucru.