Vântul solar se izbise pentru ultima dată în magnetul pământului,făcând primele scântei ce răsăreau stângaci pe corola primordială să se înșire în panglici tremurate de-alungul universului. Aurora și Boreas sorbeau pocalul pasiunii însetați,iar cerul se aprindea în dorință,cu fiecare înghițitură a celor doi zei. Cu degetele îmbibate în lumină, desenau valuri de culoare, prin pensulații lejere, desfătându-se cu nectarul lui Apollo. Stăteau îmbrățișați într-un haos al naturii dezlănțuit de scântei mocnite. Mai aveau două luni, ori o săptămână sau poate câteva minute până când Baldur, somnoros, se va trezi din visele împrăștiate de Morfeu cu atâta generozitate.

În căușul sfintei iubiri universul nu îndrăznea să tremure, iar pulsațiile stelelor îi faceau să se simtă vii.

Respirațiile li se încleștau în suspine căci noaptea nu mai avea răbdare,iar aceasta,încerca să-l trezescă pe Baldur îngrijorată fiind de mânia zeilor. Dar Zeus,deșteptat de Nemesis în mare grabă,își aruncă fulgerul cu mânie către lumina ce avea să cuprindă întreg pământul și distruse minunăția, spulberând-o.

-Voi nesăbuiților! De ce destăinuți tainele cerului? De ce vreți voi să le profanți? Chipurile acestea de lut nu pot percepe paradisul aflat dincolo de nori și astre. Îi înnebunește, îi arde. Așa cum au aflat taina focului, așa vor afla și taina voastră, și veți pieri în pulbere de muritori, iar eu îmi voi întoarce capul de la acest pământ pe veci.

Însă auzindu-le suspinul, adăugă:

-Dar, în numele iubirii voastre, vă las acest pământ înghețat, nepătruns de om și de timp, ca să îl pictați cu lumină. Vă las vouă acest regat de gheață să-l stăpâniți cu înțelepciune și cumpătare. Tu, Aurora vei lua sudul, iar tu Boreas vei lua nordul. Și doar la somnul lui Morfeu veți putea răsării pe cer în fire de lumină.Rămâneți prizonieri ai propriei voastre iubiri!

În urmă rămase doar o dâră de văpaie, ce se risipi tremurând pe cerul polar, martor al unei iubiri ce urma să minuneze pământul. Dar Zeus detesta oamenii, așa că a ținut-o ascunsă departe de ochii acestora într-o temniță de gheață, lăsând-o să mai tremure mocnind, iar mai apoi, să se risipească de tot în întuneric.

...Iar noaptea respira tăcut pe calotele înghețate, uscând suflete, dezlănțuind memorii…și ascunzând văpaia aurolei în căușul palmelor departe de ochii zeilor.

​