Mi-e templul plin de fum,

Și stropi de ploi acide,

Și marmura e neagră,

Iar cerul violaceu.

Mă cheamă niște demoni,

La joc de cărți pe vise,

Să fiu ucis prin sabie,

De tânărul Morfeu.

 

De vreme-i strânsă calea,

Ce n-are pași pe spate,

Ci doar un soi de zgură,

Ce înnegrește ziduri,

E prea curat în aer,

Iar camera prea neagră,

S-avem loc pentru timp,

Cu cearcăne și riduri.

 

Acum e doar prezentul,

Ce-i leneș să ne-asculte.

Ori prea sătul, îmi pare,

De-atâtea aberații,

E prea pustiu în temple,

Iar oameni-s pe-afară,

Aleargă delirând,

Cu lacrimi și-abnegații.

 

Alerg și eu cu bieții,

Cu mediocri-n serie,

Căci am plecat din templu,

Murdar te-atâta zgură.

Acum e fum și-n aer,

Și omenirea geme,

De-atâtea ziduri negre,

Ce demonii le-ndură.