​​

Îmi pare c-a fost ieri, într-un târziu aproape,

Când poate tu stăteai,smerită ca să-mi spui,

Ce mult ți-s drag,iubito,și cât ți-s de departe,

Eu,cel uitat de soartă, copilul nimănui.

 

Cu-a tale brațe albe cuprinde-mă-n strânsoare,

Sufocă-mă cu jale și ține-mă închis,

Nu mă ierta iubito și nu îmi da scăpare,

Căci tu îmi ești stăpână,iar eu bietul învins.

 

Cu pleoapele plecate de gene negre,lunge,

Renaște-mă prin rugă și leapădă păcatul,

Ce-mi fu atât de prieten,încât conștiința-mi plânge,

Căci te-am lăsat iubito în fugă după altul.

 

În urma ta,prin veacuri,rămân să-ți curăț pașii,

Și-apoi să-i dau Pandorei pustiul drum de ace,

Pe care-am mers,la braț,de vorbă cu toți lașii,

Și te-am uitat în urmă...și te-am lăsat în pace.

 

Tu iartă-mi neputința de-a fi în pas cu tine,

Dar cerul mi-e străinul ce nu pot să-l îndur,

Căci tu prea zbori departe,uitându-mă pe mine,

Lăsându-mi lacrimi albe și dâre de azur.

 

Urăște-mă cu patos, urăște-mă cu dor,

Eu voi rămâne-n urmă să-ți prind în palme pene,

Să mă azvârli-n aer,să zbor zâmbind, să mor,

De mâna muzei mele ce a plecat alene.

 

Tu lasă-mi ploi de vise și aripi de Icar,

Ca să zburăm departe și dulci vorbe să-mi spui,

Sa-mi dai ploaie de globuri,să-mi dai globul în dar,

Să fiu stăpânul lumii,copilul nimănui.